Explorarea adăpostului subteran din Murmansk: de la legendă la dovezi

Изображение сгенерировано нейросетью Dall-e

O legendă care, până la urmă, nu a fost chiar imposibilă.

La începutul anilor 2000, o notiță din presa tabloidă locală pomenea despre o presupusă instalație subterană uriașă. Autorul i-a spus Orașul de Poveste și susținea că s-ar ascunde sub țesătura urbană. Atunci părea o sperietoare tipică. Fiecare oraș are miturile lui. Numai că anii au trecut, iar zvonul care stârnea zâmbete ironice a dus, neașteptat, la descoperiri palpabile.

Când legendele încep să se lege

Până în 2011, câteva istorii urbane disparate au început să se potrivească. Surse diferite indicau același cartier. După ce au filtrat indiciile și au cântărit ce lucrări subterane s-ar fi putut face acolo în secolul XX, cercetătorii au restrâns căutările la câteva puncte.

Într-unul dintre ele au găsit un culoar înclinat care cobora aproape douăzeci de metri. Coborârea se oprea în apă. Acolo a început, de fapt, șirul lung de descoperiri.

Mai târziu a reieșit că, chiar la începutul războiului, statele-majore ale apărării antiaeriene din marile orașe au impus de urgență construirea de adăposturi pentru civili și posturi de comandă protejate, ca infrastructura urbană să poată funcționa. Un astfel de obiectiv a fost început în Arctica, la Murmansk.

Noi intrări și primele concluzii

În anii următori, aceeași zonă a scos la iveală și alte coborâri, puțuri de ventilație și ieșiri de urgență. Distanța dintre punctele extreme ajungea la circa jumătate de kilometru. Nivelul apei se schimba de la an la an. Iarna înaintau prin apă înghețată, vara apelau la o saltea gonflabilă. O dată s-au retras când, de sub pardoseală, s-a ridicat o bulă de metan.

În total au fost identificate opt intrări principale și aproape o duzină de puțuri. Nu s-a reușit explorarea completă, dar a fost suficient cât să devii conștient de anvergură.

Ce se ascunde sub stâncă

Spațiile subterane se află, în medie, la circa 25 de metri adâncime, pe alocuri la 27. Detaliile de execuție păstrate indică darea în folosință în 1947. Lucrările s-au făcut prin afundare verticală: s-au coborât puțuri și, din acestea, s-au deschis galerii orizontale. Deasupra fiecărui puț se afla un bloc din beton armat cu sisteme de ventilație și încăperi auxiliare.

Planșeele au fost întărite cu grinzi în I, între care s-au așezat foi groase de oțel. Grosimea plăcii ajungea la patru metri. Peste ea erau puse saltele de protecție și un strat de pământ — o schemă tipică pentru adăposturi gândite să reziste undei de șoc și schijelor. E ușor de ghicit că proiectarea a fost mai degrabă pragmatică decât spectaculoasă.

Punctul de plecare: o magazie neobservată dintr-o curte

Primul loc care a transformat căutarea într-o investigație în toată regula era o construcție mică, strecurată într-o curte de bloc. Arăta ca un banal post de transformare, dar ascundea un culoar înclinat. În interior se afla un mic ciclon de ventilație. Scara cobora, iar la mijloc o ușiță se deschidea spre următorul tronson.

Coborârea ducea într-o galerie de abordare — un coridor pe unde venea cândva aerul proaspăt. La capăt era un puț de ventilație cu patru supape de suprapresiune din anii ’40. Sub unda de șoc, s-ar fi închis automat.

O ieșire de urgență camuflată

Puțul servea și drept ieșire de urgență. Era acoperit cu plăci de beton, iar partea superioară era mascată ca o suprafață obișnuită de curte. Alături se afla intrarea în blocul de ventilație de deasupra puțului. Ușa etanșă originală din anii ’40 a supraviețuit doar parțial: ulterior a fost înlocuită cu un model mai nou, iar în anii ’90 a dispărut de tot.

Filtrare și suprapresiune

După ușă era un mic sas, cu două treceri. Majoritatea ușilor fuseseră deja scoase, rămăseseră doar tocurile. Trecerea din stânga ducea la patru filtre de praf PFP-1000. Echipamentele principale de ventilație erau mai jos, în blocurile inferioare.

Dincolo de filtre, un canal trimitea aerul în jos, pe lângă puț. Alături era o cameră cu prinderi pentru butelii de aer comprimat — au fost cândva în jur de cincisprezece. Ele mențineau suprapresiunea în interior.

Urme ale vechilor sisteme și semnele trecutului

În altă parte a blocului, o mică supapă de suprapresiune a rămas montată în perete. Mai încolo era un alt sas. Deasupra unei deschideri se vede, abia, conturul emblemei secerii și ciocanului. Dincolo era o încăpere în care se aflaseră cam o duzină de butelii-receptor. Pe alocuri, varul vechi se cojește — betonul pare să se exfolieze în foi subțiri. Detaliile acestea îți amintesc, fără să facă zgomot, în ce epocă a fost gândit totul.

Coborâre în cel mai adânc puț

Coridorul principal duce la un puț care coboară 27 de metri. Dintr-un plafon întărit cu grinzi atârna un mic rezervor de apă. Urmau doisprezece rampe de scări. La un nivel se afla intrarea în camera pompelor de a treia treaptă. Aici a rămas o ușă etanșă de la mijlocul anilor ’40 — singura supraviețuitoare dintre cele trei originale. Dincolo pornea o galerie care ducea la o altă ușă etanșă păstrată și la un vas de expansiune.

Marginea a ceea ce s-a explorat

Mai jos, după câteva rampe, apărea o nișă a camerei pompelor de a doua treaptă — echipamentele fuseseră de mult înlăturate. Și mai adânc, scările întâlnesc apa. De-a lungul anilor, nivelul a urcat și a coborât de zeci de ori. Uneori se putea coborî nouă rampe; alteori, zece sau unsprezece. Aici devine limpede că răbdarea a contat la fel de mult ca norocul vremii.

Odată, condițiile au permis accesul în coridoarele de jos, dar aceasta este deja o altă poveste.