19:54 16-12-2025

Satele pe cale de dispariție din Japonia: akiya și liniștea

Generated by DALL·E

Explorăm satele pe cale de dispariție din Japonia: depopulare, case akiya abandonate, comunități îmbătrânite și memoria culturală care se stinge încet.

De obicei, imaginea pe care lumea o asociază cu Japonia este cea a metropolelor scăldate în neon. Intersecții arhipline, mișcare neîntreruptă, un ritm urban dens – așa arată țara văzută de la distanță. Dincolo de marile orașe însă există o altă Japonie. Sate în care străzile abia dacă mai au sunet, iar liniștea se simte mai curând ca o absență a vieții decât ca tihnă. Locurile acestea nu au ales tăcerea; ea s-a așezat treptat, pe măsură ce satele s-au subțiat și au început să se stingă.

Oamenii pleacă, satele amuțesc

Japonia are chiar un termen pentru astfel de așezări: sate pe cale de dispariție. Sunt locuri în care majoritatea locuitorilor sunt vârstnici. Tinerii au plecat demult la oraș, familiile nu se mai formează, iar copiii lipsesc. Un exemplu grăitor este satul Nanamoku, în prefectura Gunma, unde mai bine de două treimi din populație este formată din pensionari.

În fiecare an, tot mai multe case rămân goale. Nu are cine să stea în ele și nici cine să le îngrijească. Aceste clădiri sunt numite akiya — case părăsite. Pe măsură ce locuințele se golesc, țesătura vieții de zi cu zi se destramă: magazinele trag obloanele, școlile își închid porțile, iar stațiile de autobuz dispar. Rutinele obișnuite se sting una câte una.

Nu e tradiție — e consecință

Din când în când, asemenea sate sunt idealizate drept refugii unde bătrânii păstrează cu grijă liniștea, tradiția și ritmul domol. În realitate, tăcerea de aici nu ține de o alegere sau de o filozofie. Ea se așterne pentru că aproape că nu mai are cine vorbi sau face zgomot.

Vocile nu mai străbat ulițele, curțile școlilor rămân pustii, cafenelele nu se umplu de râsete. Un sat amuțește în același ritm în care își pierde oamenii.

Proiecțiile sugerează că, până în 2030, una din trei locuințe din Japonia ar putea rămâne fără locatari.

Nu dispar doar oamenii — se stinge și memoria

Când dintr-o casă pleacă ultimul om, nu dispar doar gesturile cotidiene. Se estompează și cunoașterea: cum se îngrijesc grădinile locale, cum se marchează sărbătorile tradiționale, cum se gătesc rețete transmise din generație în generație. Odată cu locuitorii pleacă și memoria culturală a locului.

Oamenii de știință observă că procesul atinge și mediul: ogoarele părăsite se năpădesc de buruieni, animalele își schimbă arealele, iar un echilibru natural cândva stabil se tulbură.

Ce urmează?

Aceste sate tăcute nu ar trebui privite ca un nou model cultural sau ca un experiment de stil de viață. Sunt urmările depopulării în locuri care, nu demult, fremătau de viață. În același timp, interesul pentru astfel de zone crește încet. Unii vin să vadă ce a mai rămas, alții cochetează cu ideea de a cumpăra o casă părăsită, iar pentru mulți tentația este pur și simplu să trăiască acea liniște străină, neliniștitoare — o atracție cu un discret aer de doliu.