07:40 02-12-2025

UNK, colizorul neterminat de la Protvino: inelul de 21 km

Generated by DALL·E

Descoperă istoria UNK de la Protvino: inel subteran de 21 km, gândit ca mare colizor sovietic. U‑70 funcționează încă, dar UNK a rămas închis și controversat

La aproximativ 130 de kilometri de capitală se află un șantier comparabil ca anvergură cu o magistrală circulară de metrou. Este vorba despre complexul subteran UNK — un inel de 21 de kilometri, cu un diametru de circa cinci metri. Proiectat ca un salt spre viitorul științei sovietice, s-a transformat, privit astăzi, într-una dintre cele mai enigmatice promisiuni întrerupte ale țării.

Un oraș crescut pe fundul unei mări străvechi

Locul ales se află la granița dintre regiunile Moscova și Kaluga. În anii 1960, aici a fost ridicat orașul științific Protvino. Zona stă pe sedimentele unei mări dispărute demult — soluri stabile la vibrații —, ceea ce o făcea ideală pentru structuri de mari dimensiuni ce aveau nevoie de protecție față de riscurile seismice. Alegerea locului părea, așadar, inspirată.

Protvino a fost gândit ca un nucleu de cercetare cu o țesătură urbană confortabilă. Locuințele s-au construit după proiecte individuale, iar cartiere întregi au fost străbătute de pădure păstrată. Orașul avea școli, magazine și o Casă a Oamenilor de Știință care primea artiști în turneu. Pentru fizicieni, condițiile erau, după standardele vremii, vădit privilegiate.

Cum a apărut primul accelerator

Construcția a început în 1961, susținută de finanțări fără precedent și coordonată de specialiști militari care aveau deja experiență cu astfel de obiective. Așa a apărut acceleratorul U‑70 — astăzi cel mai puternic din Rusia. Instalația este un inel de aproximativ un kilometru și jumătate, adăpostit într-un magnet colosal de 20.000 de tone. Aici, particulele sunt accelerate până aproape de viteza luminii pentru studii de ciocnire; cercetătorii testează și efectele radiației asupra electronicii și dezvoltă tehnici de iradiere țintită a tumorilor.

De ce era nevoie de un collider

Logica acceleratorului e adesea comparată cu desfăcutul unei jucării: ca să înțelegi cum e făcut ceva, uneori trebuie să-l desfaci. În fizică, particulele se ciocnesc la energii uriașe, iar fragmentele lor dezvăluie procesele din miezul materiei. Cercetarea la acest nivel cere însă tehnologie uriașă — și bugete pe măsură. De aceea, pasul următor, complexul UNK de accelerare și stocare, a devenit cel mai mare șantier al târziului epocii sovietice.

Ultimul inel al Uniunii

În 1983 au început lucrările la un nou tunel subteran. Planul prevedea două inele: U‑70, deja existent, și un uriaș inel UNK de 20 de kilometri. Progresul a fost lent până la o decizie din 1987 de a accelera calendarul. Un an mai târziu, Uniunea Sovietică a cumpărat utilaje moderne de foraj, iar săpăturile au prins viteză. Până în 1989, majoritatea tunelurilor erau deja străpunse.

Apoi, la începutul anilor 1990, proiectul a intrat într-o criză financiară. S-a încercat conservarea șantierului, însă chiar și această soluție s-a dovedit prea scumpă. Fără întreținere adecvată, chiar tunelurile puteau deveni un risc pentru regiune.

Inelul a fost închis — prea târziu

Până în 1994, echipele au unit ultimele segmente, finalizând de facto tunelul de 21 de kilometri. Dar banii nu mai ajungeau nici măcar pentru salarii. Soarta proiectului a fost pecetluită de decizia Rusiei de a participa la construcția Marelui Accelerator de Hadroni din Europa. Din acel moment, perspectivele UNK au devenit incerte, iar terminarea lui a fost considerată nejustificată economic.

Ce a rămas astăzi

O parte din infrastructura UNK zace abandonată, iar alta este păzită. Anual se alocă bani pentru evacuarea apei și menținerea securității amplasamentului. Ideile variază de la reînvierea lui ca centru de cercetare până la transformarea într-un traseu turistic, însă toate se lovesc de același zid: costul.

Chiar și așa, U‑70 continuă să funcționeze. Rămâne o instalație de cercetare importantă, unde se desfășoară în continuare experimente de calibru internațional.